Să-mi cer scuze pentru că am copil? NICIODATĂ!!! Iar copilul meu va (I)

AZilele trecute am avut prima zi proastă din ultimele 17 luni (adică, de când s-a născut Matei). Chiar uitasem cum e să ai și zile mai puțin simpatice. Dar să-ți spun ce m-a scos din sărite până la urmă.

Ziua a debutat cu o durere de măsea foarte puternică, care m-a însoțit continuu până seara, când am luat o jumătate de pastilă pentru durere. Prima oară când iau așa ceva de când am rămas însărcinată. Le-am dus pe picioare de teamă să nu-i provoc vreun discomfort lui Matei. Acum, n-a mai mers.

 

Scena 1

După ce am mâncat și ne-am jucat, am căzut de acord cu Matei să mergem la Postă pentru că primisem înștiințare că aș avea două “ceva” de ridicat.

Văzând doar o persoană la ghișeu, intru întâi la Dep. Mesagerie. Ei, am nimerit o persoană dar cu treburi multe, pentru că mi-am așteptat rândul o groază. Matei a fost răbdător. Ne-am jucat (mă pregătisem de acasă cu 2 cărți și 2 jucării mici), i-am spus poezia preferată, i-am cântat (de vreo 10 ori melodia cu “am o căsuță mică”).

Când mă bucuram că a plecat domnul din fața mea, doamna de la ghișeu îmi spune să mai așteptăm puțin să-și așeze nu știu ce prin biroul care arăta ca după război…Cum eram singurul client din camera, s-a gândit, probabil, că e cel mai bun moment pentru curățenie. Înainte să plecăm, doamna imi spune că la celalalt department al Poștei să cer dreptul de a fi servită în fața celorlalți pentru că e coadă.

Mi-am luat cearceaful de hârtie ce atestă faptul că am ridicat coletul și am plecat cu încredere spre coada mare, ca să ridic și nu știu ce plic mai primisem.

Ma așez frumos la coada de doar 4 persoane, așa cum am făcut de fiecare dată, la orice coadă. Noi eram pe locul 5. Prin alte locuri am întâlnit persoane simpatice, care ne-au cedat locul în față fără să solicit acest lucru, dar nu și aici 🙂 . Câteodată acceptam, câteodată nu, în funcție de situație. Oricum, nu am avut pretenția de prioritate.

 

Din joacă în  joacă și din cântecel în cântecel, am ajuns aproape de ghișeu. Aveam o singură persoană în fața noastră, când intră o doamnă în vârstă, dar bine aranjată, cu palton elegant, roșu aprins. Măsoară cu privirea coada care era în spatele nostru și tașnește fix în fața căruțului în care era Matei. A fost exact ce-mi trebuia. După ce că stăteam ca pe ace pentru că nu știam cât mai rezistă Matei acolo, să mai văd și roșu în fața ochilor. Decid să nu mă enervez. Poate avea omul cine știe ce problemă și se grăbea….. Gata, în final ne vine rândul. În spatele nostru era deja o coadă frumoasă.

Mă apropiam de ghișeu când, o aud pe doamna care se ocupa de clienți:

– Doamna cu copil, venți în față, că sunți cu copilul.

Îi mulțumesc și îi spun că nu vin în fața nimănui, că este rândul meu, pe drept. Cei care erau mai în spate au avut impresia că cineva intră în față pentru că …e cu copilul.

După ce vede înștiințarea pe care o aveam, zice speriată:

– Hiiii, e de la ANAF, buletinul!

Îi dau buletinul după care începe să caute printr-un malder de plicuri. Și iar, și iar, apoi spune că nu găsește nimic pe numele meu. Îi spun că trebuie să fie întrucât eu nu l-am ridicat. Ea îmi dă dreptate după care mai caută o dată.

 

Mă gândeam în sinea mea că era imposibil să găsești și o căruță în acea nebunie dar un plic. Hârtii aiurea peste tot, cutii goale și cutii sigilate unele peste altele…debandadă, ce să mai.

Mă întorc către Matei să mai cântăm ceva…asta ca să nu înceapă scandalul de partea cealaltă. Numai ce rostesc al treilea cuvânt din cântecel, că o aud pe doamnă strigând :

– Colegaaa, vino să mă ajuți că nu găsesc plicul pentru doamna cu copilul, și e de la ANAF.

– De la ANAF? Îi răspunde colega, care se ocupa de un client în acest timp. Păi, trebuie să-l găsim atunci.

Și se ridică de pe scaun, îi spune clientului că trebuie să mai aștepte pentru că “trebuie să caute plicul de la ANAF pentru doamna cu copilul”.

 

VĂ JUR (lucru care nu-mi stă deloc în obicei) CĂ NU MI-A VENIT SĂ CRED faptul că sunt în… toată această situație. Toată lumea se uita la mine și la Matei.

După puțin timp, “colega” se întoarce cu plicul fluturând:

-Aha, gata, l-am găsit. Păi, da. Să știți că e de la ANAF.

 

În timp ce ii explicam doamnei că nu trebuie să se sperie de un plic de la ANAF pentru că nu am făcut nimic ilegal, nici imoral și că grav nu are ce să fie, ea se întinde peste ghișeu să vorbească cu Matei și să îl liniștească (deși Matei nu schița vreo urmă de neliniște).

Nu știu dacă din cauza părului aranjat vâlvoi și cumplit de galben sau a rujului ei foarte roșu, ca Matei a început să țipe imediat cum a văzut-o.

-Nah, acum, mă gândesc. De parcă îmi era și așa prea bine.

Semnez repede în catastife și îl iau pe Matei în brațe să-l liniștesc. De cum îl ridic, o aud pe doamnă spunându-mi:

-Doamnă, da’, vă rog! Liniștiți copilul pentru că mă și agită și îi deranjăm și pe cei care stau la rând. Ia uitați-vă câți sunt!

-Cum să vii cu copilul așa mic la Poștă? aud o altă doamnă mai în vârstă.

– Și pe vremea asta, completează alta.

-După ce că s-a făcut ditamai coada, mai și tace…zicea un domn.

 

Flăcări aveam în priviri, iar timpanul îmi înghețase, pur și simplu. De parcă eu eram vinovată și nu lipsa de profesionalism a angajatelor Poștei Române. De parcă Matei ar fi început să urle din senin și nu provocat de o doamnă care s-a băgat aiurea în seamă cu un copil. De parcă Matei ar fi obligat să suporte toate urâtele, doar pentru că este copil. Dacă ea ar fi fost agasată pe stradă de un necunoscut, oare cum ar fi reacționat? A făcut și el ce a știut ca să se apere și ca să ceară ajutorul mamei sale.

Oare cât ar fi costat să cumpere cineva din bugetul oficiului postal niște ciment cu care să acopere groapa din fața ușii ca să nu se împiedice cineva în ea?

Trebuia să-mi cer scuze? …pentru că? pentru că am venit cu copilul la Poștă? Păi, l-am dus pe front? Că l-am scos din casă pe o vreme mohorâtă (nici măcar iarnă nu e)? Păi, o vreme mohorâtă pentru unii, pentru alții nu e tragedie. Noi, Matei și cu mine, ieșim afară pe orice vreme, atunci când nu bate vântul puternic, și când dorește el să ieșim. Să-mi angajez bonă ca să mă duc la poștă? E vreun motiv pe lume să simt că dacă sunt mamă aș avea vreo problemă și nu o mare bucurie? NU! NICICUM și NICIODATĂ!!!!! N-am de ce să-mi cer scuze! Iar copilul meu va învăța din vreme să fie respectat, în ciuda faptului că este copil. Vă asigur. De asemenea, sunt sigură și de faptul că nu va abuza de statutul lui.

 

Mă grăbesc să ies de la nebuni. Încerc să deschid cu spatele (mai mult cu fundul) ușa aceea grea de la Poștă. Într-o mână îl aveam pe Matei, cu cealaltă dirijam căruțul care se proptește la un moment dat într-o groapă cu multe denivelături, ce se afla fix în capătul rampei de acces în clădire. Chiar în fața ușii.

Ridic privirea să găsesc un om de bine pe care să-l rog să mă ajute. Ce să vezi? Barbații care erau la coadă se uitau cum eu încerc să ies din încăpere… exact ca la TV.

-Super! Ei, lasă, măh, neciopliților, că mă descurc și fără lipsa voastră de educație, mi-am spus, dar vai de mamele voastre….

Și așa a și fost. M-am descurcat, în cele din urmă.

 

Pe drum, mă gândeam foarte mândră, că fratele meu, în veci, nu ar fi stat să se uite la o femeie aflată în situația mea…. și să se uite (ca prostu’). Pentru că așa l-a crescut mama, frumos, iar needucații pe care i-a întâlnit până acum nu l-au schimbat. Așa-i când temelia e bună. N-am realizat până acum ce lucru valoros are….

 

Scena 2

Ajung acasă zen. O parte din nervii i-am lăsat la Poștă iar pe alții i-am pierdut pe drum cât am cântat iar cu Matei. Acasă l-am adormit repede pentru că era vizibil obosit. Eram în perioada aceea de odihnă de la bloc. După 20 de min., niște domni încep să taie copacii de pe lângă bloc. Matei se trezește urlând, dar reușesc să-l adorm la loc, repede. După alte 10 min, iar drujba, iar plânset. Îl adorm, ceva mai greu de data asta, și îl pun la somn în altă camera, într-un pat foarte înalt. Asta e! Mă gândesc că stau să-l păzesc să nu cadă din pat și mă odihnesc și eu. După cca 15 min, Matei se ridică și zice “gata, mama” arătându-mi cu mâna spre jucării.

-Gata, mama, mergem, zic 🙂

 

Despre scena 3 vă spun mâine că deja m-am cam întins 🙂 .

 

Gânduri bune,

 

Mama lui Matei

 

 

It's only fair to share...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Mama lui Matei

Bună! Te invit cu caldură să mă descoperi. Caut idei, testez soluţii şi scriu despre cum încerc să găsesc resursele care-mi sunt necesare pentru a face om din puiul pe care l-am născut. Scriu despre: dragoste necondiţionată, timp cât de mult şi de bani cât de cât. Dacă consideri că rezonăm, mi-ar plăcea să intrăm în dialog. Poţi să îmi laşi un comentariu la sfârşitul articolelor sau să mă contactezi în privat la contact@mamaluimatei.ro Spor în toate! Mama lui Matei

There are 0 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *