Da, da, nu vă uitați cu suspiciune. Mami poate să facă din casa în care locuiesc cel mai frumos castel, în care puiul drăgălaș să se joace cele mai frumoase jocuri inventate de mama sau de ei doi împreună, pot asculta cea mai relaxantă muzică pentru ei, sau cea mai dansantă, în funcție de stare. Pot învăța împreună cele mai frumoase poezii. Pot călători cu puterea gândului, oriunde își doresc doar mutându-se dintr-o camera în alta. Pot face baie în ocean chiar în cada lor sau mai știu eu ce alte povești poate să inventeze o mami super creativă (sau aflată la mare nevoie).

Și asta pentru că mami poate (și puiul ei este interesat)! Pentru că doar ea știe ce-l face fericit și nu-i dă voie altcuiva să spargă aceasta bulă de fericire.

Oh, dar a spus cineva despre povești și poezi frumoase?

Da. Ele ajută la formarea acestei lumi feerice și la starea de bine a puiului. Ce ne facem când povestea nu se termină așa cum ne dorim, însă? Simplu. Eu o rescriu. Hârtia suportă, gura mea de povestitor la fel, iar autorul legal nu se va supăra, pentru că nu va ști (UPS!). La fel procedez și în cazul poeziilor.

Concret, vă dau un exemplu

Matei îmi cere tot timpul să-i spun poezii. MUUUUULTE poezii! Și eu nu prea știu. Niciodată nu mi-au plăcut, nu știu cu cine seamănă fii-miu. Azi dimineață, după-masă, iar m-a prins.

-Păi, ce să îți zică mama…?! Îți zice mama cu degetelele?

– Nu. Altu.

– Să-ți zică mama cu pisicuța?

– Alta!

– Să-ți zică mama cu garduțul și cu pisica și cu degețelele?

– Nu, nu, mama.

– Păăăăiiii, să zicăăăă…. și mă uit în jurul meu și văd ibricul. Să-ți zică mama cu piticul? Și-l văd că se luminează la față. Hai că îți zice mama cu piticul și cu ibricul, vrei?

– Daaaaaaaaaaaa, zice Matei zâmbind, mânca-l-ar mama :).

Și încep: Un pitic atât de mic, făcea baie într-un ibric. Și mă opresc pentru că nu-mi mai aminteam continuarea. Matei se încrunta.

– Stai că zice mama acum. Iau telefonul și poftim poezie

Păi, fii-miu plânge de mama focului când aude că un rățoi era posac, că era singur pe lac și se văita de mama focului că n-avea și el o rață să îi fie soață, cum să îi zic că s-a înecat piticul?

Reiau:

– Matei, mama s-a încurcat puțin pentru că nu-și mai amintește bine poezia, dar gata, știu acum.

Un pitic atât de mic,

Făcea baie într-un ibriiiic,

Și pe când se bălăcea,

Mama lui îl tot ruga,

Haaaaide, ieși, iubirea mea.

Iar Piticul-i răspundea:

Nu, nu, nu, mai stau un pic.

Mie-mi place în ibric.

Sursa de inspirație este Matei la baie, evident. Nu e capodopera dar a fost ceva spontan, am repetat-o de vreo 20 de ori, Matei o știe deja și se amuză copios când o spunem (intonația, mimica și gesturile, vă spun că salvează versurile). Și unde mai pui că în poezia mea, toată lumea e bine, sănătoasă.

Asadar,

dragă mamă și dragii mei profesori, uitați că acum îmi prinde bine faptul că inventam versurile atunci când uitam poeziile și cantecelele.

Paranteză ca să înțelegeți:

Când eram la cor în școala generală, profesorul de muzică îmi dădea voie să cânt și singură, așa ca o solistă a corului. Vocea părea că am dar nu puteam, neam, să învăț versurile, deși mă străduiam. Așa că domnul profesor m-a înteles și m-a sfătuit că atunci când cânt în fața oamenilor, să zic orice mi se pare că sună frumos și rimează. Dacă se mai și potrivește în context, e chiar foarte bine, pentru că nu toată lumea recunoaște versurile. Numai să nu tac și să nu mă blochez, că doar atunci e de rău.

Să trăiți, domn profesor, pentru că și acum țin cont de sfatul dumneavoastră!

Să vă fie cu folos!

Cu drag,